De această dată voi prezenta o carte mai puţin
cunoscută tinerilor din România, însă foarte apreciată de cititori atunci când
a fost publicată, în 1959: Cocoşul roşu zboară spre cer, de Miodrag Bulatović. Romanul a fost tradus în
mai multe limbi, fapt care a facilitat aprecierea internaţională a textului.
Ediţia pe care v-o prezint este traducerea în limba română făcută de Duşan
Petrovici şi publicată la Editura Univers, în Bucureşti, în 1978.
Romanul aduce în prim-plan o zi din lumea unui sat din Muntenegru, în care existenţa personajelor este influenţată, în moduri diferite, de o nuntă neobişnuită. Roman parabolic, textul încarcă evenimentele, faptele personajelor şi cuvintele lor cu o semnificaţie suprasegmentală, a cărei coerenţă cititorul o poate desluşi abia la finalul lecturii. Nunta pare să fie una obişnuită, la care nuntaşii beau şi chefuiesc într-un fel de delir generalizat însă, la o privire mai atentă, o descoperim ca fiind un vector polarizant: prin raportare la ea, oamenii îşi arată adevărata identitate: pe de o parte sunt nuntaşii în delir, femei şi bărbati deopotrivă, care apar ca efigii ale răului (presiunea lor psihologică îl forţează pe bătrânul Ilija să-şi supună fiul necunoscut de nimeni, Muharem, unui adevărat supliciu, îl determină pe vlăjganul de Mrkoje să-l chinuie pe acelaşi blajin Muharem, să-i ia cocoşul la care acesta din urmă ţinea ca la viaţa sa şi să tragă cu puşca în el); pe de alte parte, singurii care se înfăţişează ca oameni cu suflet, în grade diverse şi forme diferite de puritate, sunt cei plasaţi exterior nunţii: Muharem, versiune muntenegreană a prinţului Mîşkin, nebuna Mara, victima unor violuri repetate în urma cărora îşi iartă, de fiecare dată, violatorii, Petar şi Iovan, vagabonzii care trăiesc o versiune sui generis a exaltării produse de libertate, Srečko şi Ismet, groparii care experiază anxietatea omului care şi-a pierdut inima. Dincolo de aceste personaje care propun, sui generis, umanitatea ca substanţă a existenţei, indiferent de calitatea socială a acesteia, există şi corupţii, cei pe care presiunea psihologică exercitată de societate îi determină să se comporte schizoid, faptele acestora fiind într-o contradicţie severă cu gândurile lor, cu dorinţele lor: bătrânul Ilija, Ivanka, Mrkoje. Dincolo de ei se mai zăresc decrepiţii, alienaţii (precum mirele Kajica, cel care este insurat de mama şi unchiul lui cu o femeie cu care nici nu vrea să fie în proximitate, preferând să înşire nişte peştişori pe o frânghie şi să se joace cu mâţele) şi restul monştrilor cu chip uman (femeile care stau cu oalele cu apa fiartă pentru a cufunda, de viu, cocoşul rosu al lui Muharem, doar pentru distracţie).
Roman construit ca discurs despre abisurile fiinţei umane, Cocoşul roşu zboară spre cer, de Miodrag Bulatović, se dezvoltă ca o naraţiune cu o seducătoare valenţă fantastică, dezlumitoare, apropierea făcută de picturile lui Chagall sau Goya nefiind întâmplătoare.
Lectură plăcută!Romanul aduce în prim-plan o zi din lumea unui sat din Muntenegru, în care existenţa personajelor este influenţată, în moduri diferite, de o nuntă neobişnuită. Roman parabolic, textul încarcă evenimentele, faptele personajelor şi cuvintele lor cu o semnificaţie suprasegmentală, a cărei coerenţă cititorul o poate desluşi abia la finalul lecturii. Nunta pare să fie una obişnuită, la care nuntaşii beau şi chefuiesc într-un fel de delir generalizat însă, la o privire mai atentă, o descoperim ca fiind un vector polarizant: prin raportare la ea, oamenii îşi arată adevărata identitate: pe de o parte sunt nuntaşii în delir, femei şi bărbati deopotrivă, care apar ca efigii ale răului (presiunea lor psihologică îl forţează pe bătrânul Ilija să-şi supună fiul necunoscut de nimeni, Muharem, unui adevărat supliciu, îl determină pe vlăjganul de Mrkoje să-l chinuie pe acelaşi blajin Muharem, să-i ia cocoşul la care acesta din urmă ţinea ca la viaţa sa şi să tragă cu puşca în el); pe de alte parte, singurii care se înfăţişează ca oameni cu suflet, în grade diverse şi forme diferite de puritate, sunt cei plasaţi exterior nunţii: Muharem, versiune muntenegreană a prinţului Mîşkin, nebuna Mara, victima unor violuri repetate în urma cărora îşi iartă, de fiecare dată, violatorii, Petar şi Iovan, vagabonzii care trăiesc o versiune sui generis a exaltării produse de libertate, Srečko şi Ismet, groparii care experiază anxietatea omului care şi-a pierdut inima. Dincolo de aceste personaje care propun, sui generis, umanitatea ca substanţă a existenţei, indiferent de calitatea socială a acesteia, există şi corupţii, cei pe care presiunea psihologică exercitată de societate îi determină să se comporte schizoid, faptele acestora fiind într-o contradicţie severă cu gândurile lor, cu dorinţele lor: bătrânul Ilija, Ivanka, Mrkoje. Dincolo de ei se mai zăresc decrepiţii, alienaţii (precum mirele Kajica, cel care este insurat de mama şi unchiul lui cu o femeie cu care nici nu vrea să fie în proximitate, preferând să înşire nişte peştişori pe o frânghie şi să se joace cu mâţele) şi restul monştrilor cu chip uman (femeile care stau cu oalele cu apa fiartă pentru a cufunda, de viu, cocoşul rosu al lui Muharem, doar pentru distracţie).
Roman construit ca discurs despre abisurile fiinţei umane, Cocoşul roşu zboară spre cer, de Miodrag Bulatović, se dezvoltă ca o naraţiune cu o seducătoare valenţă fantastică, dezlumitoare, apropierea făcută de picturile lui Chagall sau Goya nefiind întâmplătoare.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu