miercuri, 31 iulie 2013

Un tramvai numit Dorinţă. Pisica pe acoperişul fierbinte

Gata cu vacanţa! După aproape o lună de rătăcit prin ţară, fără acces la internet, e momentul să revin la ceea ce mi-am propus să fac, la prezentarea săptămânală a unei cărţi proaspăt (re)citite. Aşadar, săptămâna aceasta vă invit la lectura a patru texte dramatice ale unuia dintre reperele dramaturgiei secolului al XX-lea, Tennessee Williams, americanul laureat al premiului Pulizer. Cele patru texte propuse spre lectură: Un tramvai numit Dorinţă, Trandafirul tatuat, Pisica pe acoperişul fierbinte şi Noaptea iguanei sunt reunite într-un volum publicat la Editura Art din Bucureşti, în 2010 şi intitulat Un tramvai numit Dorinţă. Pisica pe acoperişul fierbinte. Trebuie spus că traducerea textelor a fost făcută de Antoaneta Ralian, ceea ce dă un plus de "greutate" volumului. Deşi textele sunt cunoscute cititorilor din lumea întreagă, această încercare a editurii Art readuce cititorii români în proximitatea unor întrebări despre natura umană, întrebări pe care Tennessee Williams le formulează subtil cu ajutorul conflictelor dramatice din aceste texte. 
De exemplu, în Un tramvai numit Dorinţă, cititorul ia contact cu dimensiunea de Ianus bifrons a naturii umane, întreg textul fiind construit parcă în jurul întrebării esenţiale: Care este adevărata identitate a noastră şi a ceea ce ne înconjoară? Toate personajele au un comportament dual, până şi spaţiul în care se petrece acţiunea (strada de mahala,din New Orleans, numită ironic "Elysian Fields") este încărcat cu o semnificaţie suplimentară. Nici Blanche DuBois, nici sora ei, Stella Kowalski, sau soţul acesteia, Stan Kowalski, nu se înfăţişează cititorului în culorile lor reale. Blanche nu e, cu adevărat, aristocrată (manierele ei fine, de descendentă din stăpâni de plantaţie şi de profesoară de limba engleză, nu blochează o anumită promiscuitate a femeii, descoperită ca atare de cumnatul ei Stan, şi contrastează puternic cu blănurile ieftine şi ştrasurile pe post de diamante din tiara pe care o are în geamantan), Stella nu e, într-adevăr, fericită, iar Stan nu este, în sine, un om rău, deşi este bădăran, necioplit şi agresiv. Dacă mai adăugam şi o subtilă tensiune sexuală între Blanche si Stan, invitaţia la lectura acestui text devine şi mai convingătoare.
Trandafirul tatuat e o dramoletă în stil sicilian, nevrotică, cu o "contesa" croitoreasă (Serafina delle Rose), trădată în amor de bărbatul ei pe care îl iubea ca pe lumina ochilor. Bărbatul, Rosario, un contrabandist, sofer de camion care transporta, chipurile, banane, cade într-un amorlâc ilicit cu o crupieră, Estelle Hohengarten iar apoi moare subit. Nevasta acestuia, "contesa" Serafina, îi păstrează cenuşa într-o urnă acasă, prelungind, astfel, cultul pentru răposatul Rosario...până într-o zi când adevărul cade peste ea. Din acel moment.... textul devine mai "italian", cu pasiuni exprimate isteric, rapid şi abrupt, iar simbolismul numelor, des uzitat de dramaturg, nu se dezminte nici de această dată. 
Pisica pe acoperişul fierbinte este textul care mi-a plăcut cel mai mult, în sensul în care forţa creatoare şi problematizantă a lui T. Williams se întâlneşte, aici, cu o subtilitate deosebită, înscriind acest text, într-un mod superior, în cruciada personală a autorului aflat în căutarea adevărului.Textul gravitează în jurul cuplului Brick-Maggie, personajele centrale, însă se dezvoltă concentric în jurul unei prietenii deosebite dintre doi foşti sportivi, Brick şi Skipper, prietenie atât de strânsă încât toţi ceilalţi o văd ca fiind mult mai mult de atât. Dezvoltarea concentrică a conflictului face ca nucleul textului, relaţia Brick-Skipper, să inflameze şi să moduleze toate celelalte relaţii ale lui Brick: cu Maggie, soţia sa, cu Tata Mare, cu Gooper, fratele său. Pentru a testa natura prieteniei lui Skipper cu Brick, Maggie i se oferise, cândva, lui Skipper, iar acesta, eşuând în actul amoros şi dându-şi, astfel, seama cine era cu adevărat, s-a refugiat în alcool şi droguri, ceea ce i-a provocat moartea. De asemenea, Brick îşi găseşte refugiul în alcool, însă Maggie, viaţa însăşi, regăseşte calea prin care Brick se poate salva...
Noaptea iguanei pune în scenă un răspopit şi întrebările care îl macină. Reverendul Shannon, răspopit după ce a ţinut o predică "atee", dat afară din biserica parohială, descoperitor al Divinităţii ca exprimare a naturii dezlănţuite, devine ghid turistic. După ce colindă lumea întreagă, ajunge un simplu angajat al unei agenţii turistice obscure care l-a trimis să conducă un grup de eleve, împreună cu profesoarele lor, într-un tur în Mexic. Ca şi altădată, ciudatul cleric seduce una dintre eleve, minoră, fapt care nu-i pune probleme de moralitate dar simte că nu-şi mai poate suporta condiţia mizeră şi se decide să scrie o confesiune completă superiorului ierarhic în ordine clericală (deşi nu e prima oară când face asta!), încercând să revină în lumea clerului şi să anunţe felul în care a identificat el Divinitatea. Text parabolic, Noaptea iguanei pune problema adevărului într-o conjuncţie directă cu problema libertăţii umane, această din urmă dimensiune reverberând diferit la nivelul personajelor centrale: al lui Maxine, patroana hotelului mizer care îl adăposteşte pe Shannon, îndrăgostită sui generis de acesta, al "celui mai bătrân poet în viaţă şi încă activ" şi al nepoatei lui, Hannah etc.
      Deşi aflat la finalul prezentării mele, ţin să menţionez interesantul "Interviu cu sine însuşi" cu care se deschide volumul Un tramvai numit Dorinţă. Pisica pe acoperişul fierbinte, text în care dramaturgul se mărturiseşte ca un căutător al cunoaşterii, al adevărului: "...în creaţiile mele am încercat să ajung la cunoaştere şi la înţelegere." (p.8).
Lectura placută!
        

marți, 2 iulie 2013

Cocoşul roşu zboară spre cer

      De această dată voi prezenta o carte mai puţin cunoscută tinerilor din România, însă foarte apreciată de cititori atunci când a fost publicată, în 1959: Cocoşul roşu zboară spre cer, de Miodrag Bulatović. Romanul a fost tradus în mai multe limbi, fapt care a facilitat aprecierea internaţională a textului. Ediţia pe care v-o prezint este traducerea în limba română făcută de Duşan Petrovici şi publicată la Editura Univers, în Bucureşti, în 1978.
Romanul aduce în prim-plan o zi din lumea unui sat din Muntenegru, în care existenţa personajelor este influenţată, în moduri diferite, de o nuntă neobişnuită. Roman parabolic, textul încarcă evenimentele, faptele personajelor şi cuvintele lor cu o semnificaţie suprasegmentală, a cărei coerenţă cititorul o poate desluşi abia la finalul lecturii. Nunta pare să fie una obişnuită, la care nuntaşii beau şi chefuiesc într-un fel de delir generalizat însă, la o privire mai atentă, o descoperim ca fiind un vector polarizant: prin raportare la ea, oamenii îşi arată adevărata identitate: pe de o parte sunt nuntaşii în delir, femei şi bărbati deopotrivă, care apar ca efigii ale răului (presiunea lor psihologică îl forţează pe bătrânul Ilija să-şi supună fiul necunoscut de nimeni, Muharem, unui adevărat supliciu, îl determină pe vlăjganul de Mrkoje să-l chinuie pe acelaşi blajin Muharem, să-i ia cocoşul la care acesta din urmă ţinea ca la viaţa sa şi să tragă cu puşca în el); pe de alte parte, singurii care se înfăţişează ca oameni cu suflet, în grade diverse şi forme diferite de puritate, sunt cei plasaţi exterior nunţii: Muharem, versiune muntenegreană a prinţului Mîşkin, nebuna Mara, victima unor violuri repetate în urma cărora îşi iartă, de fiecare dată, violatorii, Petar şi Iovan, vagabonzii care trăiesc o versiune sui generis a exaltării produse de libertate, Srečko şi Ismet, groparii care experiază anxietatea omului care şi-a pierdut inima. Dincolo de aceste personaje care propun, sui generis, umanitatea ca substanţă a existenţei, indiferent de calitatea socială a acesteia, există şi corupţii, cei pe care presiunea psihologică exercitată de societate îi determină să se comporte schizoid, faptele acestora fiind într-o contradicţie severă cu gândurile lor, cu dorinţele lor: bătrânul Ilija, Ivanka, Mrkoje. Dincolo de ei se mai zăresc decrepiţii, alienaţii (precum mirele Kajica, cel care este insurat de mama şi unchiul lui cu o femeie cu care nici nu vrea să fie în proximitate, preferând să înşire nişte peştişori pe o frânghie şi să se joace cu mâţele) şi restul monştrilor cu chip uman (femeile care stau cu oalele cu apa fiartă pentru a  cufunda, de viu, cocoşul rosu al lui Muharem, doar pentru distracţie). 
Roman construit ca discurs despre abisurile fiinţei umane, Cocoşul roşu zboară spre cer, de Miodrag Bulatović, se dezvoltă ca o naraţiune cu o seducătoare valenţă fantastică, dezlumitoare, apropierea făcută  de picturile lui Chagall sau Goya nefiind întâmplătoare.
Lectură plăcută!